Deprins cu munca încă de mic, Viorel n-a apucat să viseze dincolo de capătul satului unde familia lui a ridicat o casă și un loc pentru ţarcul oilor. Primăvara le mulge de două-trei ori pe zi, vara le tunde. Pe măsură ce se încălzește, munca-i ocupă din ce în ce mai mult și nu mai lasă loc pentru studiu individual. Sătenii își aduc oile la stână, iar numărul lor poate ajunge până la 700. Atunci, între hrănitul oilor, mulsul lor și mutatul din loc în loc, Viorel nu mai are timp nici de joacă, nici de școală.

A moștenit meseria de la tatăl lui, care nu a mers decât câteva clase la școală și care a preluat-o la rândul lui de la bunicul. Tot de la el are și bota maro cu capete de cerbi și îngerași pe care Viorel se sprijină când vorbește. E în familie cam de când a apărut și el și acum o împarte cu tata, la schimbul de tură.

Ţarcul oilor e primul loc în care merge înainte de școală și primul în care ajunge după ce și-a terminat temele. Oile îl recunosc pe Viorel dintr-o mie, iar copilul visează să aibă o turmă mare, numai rasa ţurcană brează, cu capul negru și o linie albă și groasă pe bot.

„Sunt singurul de la mine din clasă care muncește”, spune mândru. Are note bune și prinde totul foarte repede din clasă, dar nu are nicio materie preferată. Știe că va trebui să-și întrerupă munca la turmă când o să intre la liceu, dar apoi e hotărât să se întoarcă la animale.