Ca să-și sprijine mama, Ema prepară și încălzește biberoane, schimbă scutece și-și înveselește fraţii și surorile. E o copilă retrasă care nu vorbește despre greutăţi. I se pare normal să ajute și e mândră de mama ei pentru că o face să se simtă iubită și apreciată. Are grijă să intre fiecare în clasa sa la grădiniţă sau la școală și abia apoi intră și ea la clasa a IV-a.

Când se întorc de la școală, Ema își ajută mai întâi fraţii și surorile la teme și abia apoi se apucă și de ale ei. Știe că trebuie să înveţe bine și momentan simte că se descurcă la fel de bine la toate materiile. Spune că nu o deranjează să-i ajute pe ceilalţi. Sunt mai mici și ea a parcurs deja materia, așa că „e ca o recapitulare”. În plus, nici n-ar încăpea cu toţii în același timp la masa mică.

În lumea Emei n-au prea încolţit încă visuri. Nu s-a gândit cum i-ar plăcea să fie viaţa ei de adult sau ce meserie i s-ar potrivi. E dificil să-ţi planifici viitorul când toate zilele sunt aproximativ la fel, modelate de nevoile și rutina îngrijirii celor mici. În același timp, Ema crede că o casă plină de copii „îţi face bucurie”. Îi place să se joace cu ei de-a v-aţi ascunselea. La prinselea e mai greu, că sunt prea mulţi de fugărit. Își imaginează că probabil s-ar descurca foarte bine dacă ar lucra într-o grădiniţă, înconjurată de copii, așa cum este și acasă.